Archive

Archive for the ‘Arte’ Category

Robin RENUCCI

5 Mai 2012 Commentaires fermés

Avete realizatu u filmu in lingua corsa « Sempre vivu ». Perchè ?

Avemu creatu l’associu l’ARIA in u 1988. U Giunsani hè sempre statu un locu di festa è avà, avemu fattu di a festa una prufessione ! U filmu hè statu scrittu è turnatu cun i mo paisani. Hè ghjunsanincu u filmu. Vuliamu una lingua bella. cun ghjente anzianze chì paralanu a lingua di prima. Hè cusì bella a so lingua !

Cumu ! Ùn vi piace micca a lingua parlata da i giovani?

Iè ancu ella serà bella ! Era a stonda di fà la. Perchè ci sò attori amatori chì sò morti avà.

Ci serà una voglia più di mantenimentu chè…

Di creazione dinù ! I filmi sò sempre stati fatti in a lingua di a morte. In carrughju, a femu a macagnà ci ma in i spettaculi, in a creazione, ci vene più difficiule. Avemu pruvatu à fà la quantunque, à scenarizà a nostra vita.

Vuliate forse dimustrà à i Corsi a singularità di u Giunsani.

U Giunsani hè singulare. Podassi perchè ci hè sempre statu stu spiritu de festa. Incù u carnavale. L’aria ghjunsaninca hè più fresca !

È chì ne serà di a singularità di a Corsica ?

A Corsica, nentru à u Mediterraniu, hè robba sputica. Ci hè un mondu simbulicu forte. T’avemu sta brama d’imaginazione, di travaglià incù u simbulu. Hè a creazione chì face a cultura.

Iè ma n’averemu forse intesu parlà troppu di a simbolica in fatti d’identità corsa. Basterà à appiccicà a testa mora nant’à a vittura per esse corsu ?

Ciò chì preme u più, hè a creazione in lingua corsa. Ùn ci vole micca à paragunà ci incù l’altri. Quellu chì custruisce incù a lingua, face a so opera.

In a vostra cunferenza, spiegate a shoah da una dimentichenza di a cultura. Ùn sera pò micca troppu faciule ? I capizzoni nazì cum’è Goebbels eranu sapientoni! Pensate voi chì a cultura ci puderà parà da l’orrore ?

A cultura elli pò l’anu sviata, l’anu svitata da alienà l’omu, micca da fà lu cresce. Ùn hè micca a cultura ma a creazione chì ci pò parà da l’orrore.

Oghje ghjornu, a pruduzzione culturale cunsideraghja u citadinu sopratuttu cum’è un cliente. Da tandu, a « cultura » hè capace à ingabbià l’omu. Ma omu a chjama a cultura listessu. Invece quandu omu parla d’arte è di creazione, hè robba di libertà.

U teatru è a puesia, di modu naturale, liberanu. Ùn diceraghju micca listessu affare per a musica A cunsumazione hè una fiumara. Si traveste da investisce a cultura. Cumprà a televisiò o guardà la, hè cunsideratu oghje cum’è una pratica culturale. Hè nu sprupositu ! Ùn si tratta micca tandu di pratica artistica. Stà à sente un passu di musica, pò fà di voi un cliente.

Ma allora cumu si puderà fà a sfarenza ? Vista a sucetà oghjinca, pare tuttu un auguru pietosu !

Avemu bisognu di ghjudiziu. Hè impurtante d’accumpagnà a zitellina. Ùn ci vole micca cunsiderà u zitellu cum’è un cliente. A scola deve turnà à esse u locu di l’amparere à prò di l’emancipazione.

À contu vostru, u marchettingu di l’industria culturale serebbe di natura à alienà l’omu eppuru sustenite chì l’elezzione di Barack Obama hè una rumpitura in storia. Hè quantunque u candidatu chì hà benefiziatu di u sustegnu d’Hollywood è di e più grande furtune…

Iè ma a vittoria d’Obama hè una diccia per u mondu sanu.

A chì puntu di vista?

Prima, quandu omu cunosce a storia di l’America, s’avvede omu chì ghjè un passu, un prugressu maiò. Hè neru ma quessa pò ùn basta micca. Ciò chì preme hè chì Barack Hussein Obama fussi una persunalità ricca di parechje cunghjugazione.

Iè, hè figliolu d’emigrati di prima leva.

U seguitu appena di menu quandu dice chì l’America turnerà à piglià l’incapu di a strada di u mondu. Ma s’ella hè per creà una cultura cumuna di pace. Dopu u scumpientu di Georges W Bush, e speranza hè maiò nun solu in America ma in u mondu sanu.

S’ellu era corsu Obama, quale serebbe ?

Ohimè ! Quessa a quistione ! Hè difficiule di dilla…

Catégories :Arte, Incontri

NUIT BLEUE – Ange LECCIA

5 Mai 2012 Commentaires fermés

 » Celui qui n’accepte pas de se laisser égarer n’empruntera jamais que des chemins déjà tracés : il risquera de manquer celui qui le concernerait en propre. A moins qu’il ne sabote tous les chemins, les coupe et les embrouille. « 

Techju ch’ellu hè d’americanate è di quaranta anni di clandestinità, lighjendu u titulu, u spettadore s’aspetta à una multiplicazione di botti nuttinchi, à un cumbugliu di capifasciati nuttambuli, à schjocchi è fucilate cù un François Vincentelli travistutu in un Sampieru agrosessuale o un Rambò machjaghjolu rasatu male da eroe. Sarebbe senza cunsiderà chì u realizadore Ange Leccia hè anzi tuttu un plastizianu chì tene da mudellu à José Lorenzi è un intellettuale chì in u filu di u pensamentu di Jean-Toussaint Desanti vole « bouleverser l’ordonnance tranquille des choses ». Sarebbe quessa a funzione di l’arte postu chì à contu soiu, « ogni ogettu artisticu hè un attu terrurista ». Cusì hà dettu per prisentà u so filmu « Nuit bleue » à u festivale Arte mare, chì in u cuntestu corsu t’hà una pluralità di sensi.

À a prima uchjata omu pensa ch’ellu si tratta solu di u filmu d’un pittore ma da sottu à i ritratti belli d’una Corsica intrappulata in a bughjura inguernareccia, ci si pò sculinà e diverse faccie d’un isula murtulona chì face da prigiò. Cusì, ci hè da dumandà si s’è a notte turchina sarà a stonda di a ghjurnata o u distinu di l’isula chì da u neru nuttincu s’avvia ver di u turchinu di l’alba è di u so ingiru marinu ?

Ange Leccia ci presenta una Corsica naturale, cusì luntana da e mudifiche suciale, ecunumiche è culturale fatte li da u sviluppu di u turisimu è di l’affaccata subbitania di a post-mudernità. U solu indiziu di a tempuralità hè l’adopru impazzitu di i screni di televisiò è d’urdinatore da u giovanu naziunalistu.

A fucilata, in a cappella San Agustinu chì vede oppone si, sempre di ghjornu, i paisani di pettu à l’omi capifasciati di u RAID ci porta in una Corsica intempurale duve a resistenza di u 1943 face à chjam’è rispondi incù a situazione oghjinca. U tratratrà di e mitragliette ùn sarebbe micca un principiu di spressione è di liberazione d’un isula chì tartagliuleghja, cundannata à ripiglià, à sicutera, u so discorsu da u principiu? Cusì, cum’è u colla è fala di i marosuli nant’à a rena, cum’è a lotta di Sysiphe di pettu à u so scogliu falaticciu, pare ch’ella fussi fatta à ripetizione a nostra storia dissenata, u nostru fatum chjuccutu, a nostra prigiò di mare. A bellezza affanosa di u locu è di u cantu, ùn sarà a spressione di a leggerezza di l’arte? Leggerezza chì sola sola, permette à l’attore di fughje, cum’è u giuvanottu o u murtulone, di truvà e chjappelle chì saranu a via d’usciu o d’esiliu per l’isulani imprigiunati in un isula sacra, troppu sacra, duve ellu pichja di spinu è di pettu, sempre per dispettu, u sintimu fantasticu ma bellu vivu di mysterium fascinum o tremendum chì permette l’esperimentazione d’un usciu internu, cum’è s’è a risposta di l’isula à i so guai, ùn la pudia buscà chè in ella stessa? Ange Leccia ci porghje una maghjima naturalizata di a morte duve in una mossa di ritornu eternu, pichja u mare, duve l’omu  scimisce è perde a misura di u valore. U risparmiu di e parolle ùn  sarà micca una metafora di a mancanza di u spaziu demucraticu di parola in a sucetà corsa? U spaziu vene intrappulatu da una sucetà stroppia da a vicinanza è l’interazzione di l’identità suciale. Ùn hè una lita affettiva chì porta Ettore, u capimachja lucale di i naziunalisti, à caccià fora u giovanu ?

À rompe l’illusione di tranquilità arricata da e « Catalì, Catalì » languente di Tino Rossi, sò e partite di ballò di u SECB di l’epupea di i lioni di u 1978, chì impetrichiscenu a ricerca d’un identità corsa è l’idealisimu di u giuvanottu.  I scontri trà giuvanotti, di notte tempu, ghjucati à lume di camiò spinghjifocu  nant’à un terrenu innacquatu quant’è quellu di Furiani quella sera di u scontru contru à u PSV Eindhoven frastaglianu u filmu. Sportu identitariu, u ballò face da patrimoniu cullettivu. S’è ellu averà avutu un impurtanza tremenda nant’à e ripresentazione identitarie di i Corsi, a so sopraripresentazione ùn serà u testimoniu di a rumpitura di a trasmissione di a lascita culturale è di a traslazione di l’idealisimu giuvanile spurtivu nant’à l’indiatura pulitica ?  Cusì, l’ambiu maschile di u filmu hè illustratu da u Sporting chì face dinù da porta bandera di a speranza, di l’usciu, di u sfocu, di a pussibilità d’una vittoria cullettiva. Ma di listessa manera chì a mescia ùn la face à piccià in u pozzu, u ballò ùn la face micca à unisce i giovani. Testimoniu d’una certa cumpiacenza in direzzione di i naziunalisti, hè chì in stu filmu agiscenu sopratuttu di ghjornu è à palesu, cum’è s’è a notte turchina chì intrappuleghja l’isula era u fattu di i cunsirvatisimi isulani. A fiura feminile, interpretata da Cécile Cassel pare esse ancu ella una persunificazione di a Corsica chì dopu persu u fratellu, perde u cumpagnu. Luntanu, da a fiura rumantica di a donna di Rennu chì dessi u so terzu figliolu à Pasquale Paoli, quì, hè a Corsica chì s’arrubba a so ghjuventù. È s’è fatt’è fine, l’inaspittatu è u fantasticu di stu filmu ùn eranu chè a metafora paradussale di a pussibilità d’un sboccu puliticu cullettivu nant’à a strada petricosa di l’arte isulanu?

Catégories :Arte

CANTA U POPULU CORSU (The Corsican People sing): THE SOUL OF THE CORSICAN PEOPLE

3 mars 2012 Commentaires fermés

Da Antone Filippi

The magic wand of the Revolution fairy brought life to Canta. Recalling this mythic group, one of the principal actors of the “riacquistu” (reappropriation) during the 70s, how could we believe then that these people would be complaining so much about its ill fate on this land nowadays? Canta has always been strength, faith, and an extraordinary presence.
At the start, they were between 20 and 30 members, maybe even more, women and men, old and young, and children, all donned in their own way. When they were on stage, it was moments where emotion was at is speak, and the standing public was in communion with them. Only few musical instruments, one must say that their well tuned voices were enough to pass on fervour, passion, and courage to every one. People were singing with people, people were talking with people; between singers and public, there were no more frontiers. Canta was an incomparable vocal group, and for that one only needs to hear “la lettre du muletier au corse” (the mule-driver’s letter to the Corsican) to be convinced of the fervour that they were able to give rise to. It was like magic because the lost memory returned then.
But Canta did even more. In a field that we believed sterile, Canta saw seeds that germinated: a new brood was born. This birth of new voices will not stop anymore; we can only count the number of cultural groups of the “riacquistu” that have spread all over!
But one day, the magic stop, and during several years, we did not hear from them. The matrix, the mother of the singers of the “riacquistu” was mute, and for the militants only nostalgia remained.
Such a marvellous venture cannot die so quickly; then a new dawn rose bringing a regained faith and strength, always with risen fist, the Corsican people started to sing again with new and old singers, and new musical instruments. Canta is a family to which the ones who left occasionally come back to reunite their beautiful voices. From Canta U Populu Corsu, one cannot just leave, one can only come back.
A Canta: a myth, a memory, a magic, a soul, a passion, a realization, the communion of a free people on their land…yesterday…today…and tomorrow.

Trad.: Elisabeth Studd

Catégories :Arte, Lingua Étiquettes : , ,